Avem nevoie de un Consiliu National de Competitivitate?
Vizualizari: 450
Comentarii: 0
Productivitatea din economia românească nu reprezintă nici jumătate din nivelul mediu existent în UE-27. Ea nu depinde doar de capacitatea mediului de afaceri de a fi competitiv, la nivel micro (agent economic) şi mezoeconomic (sectorial), ci şi de politicile publice care favorizeaza derularea eficientă a afacerilor. În pofida ritmurilor de creştere economică de 6-8% anual, lipsa de competitivitate actuală a României nu ne permite nici să avansăm în clasamentele internaţionale, nici să compensăm creşterile de preţ printr-o mai mare eficienţă în utilizarea resurselor. Stagnăm de ani buni în rapoarte globale precum Anuarul Competitivităţii Mondiale (IMD) sau Raportul Competitivităţii Globale (FEM). Reformele structurale au fost abandonate. Acum, preocuparea politicienilor este să împartă cât mai multe pomeni electorale. După alegeri, prima lor grijă va fi să recupereze banii cheltuiţi în campania electorală. Nici nu bănuim cât de scump vom plăti de fapt această "generozitate".
Inovaţie instituţională: Consilii Naţionale de Competitivitate
Irlanda (1997), Grecia (2003), Croaţia (2004) şi Filipine (2006) sunt exemple de ţări care au organe publice consultative şi agenţii guvernamentale specializate pe probleme de competitivitate. Cel din urmă consiliu a luat naştere la iniţiativa şi cu sprijinul financiar al Confederaţiei Exportatorilor din Filipine - cel mai mare grup de afaceri din ţară. Demersul reprezintă o transpunere în fapte a agendei naţionale care îşi propune să identifice acele puncte-cheie unde Filipine este mai slab competitivă în raport cu celelalte economii naţionale. Ce se întâmplă ulterior? Sunt propuse măsuri publice de facilitare a intervenţiei mai eficiente a mediului de afaceri pe piaţa globală.
Unul dintre cele mai performante organisme publice de acest gen este Consiliul Naţional de Competitivitate din Irlanda, cu vechime de peste zece ani în activitate. În accepţiunea lui, competitivitatea naţională se defineşte prin totalitatea factorilor care au impact asupra capacităţii firmelor din Irlanda de a concura pe pieţele internaţionale, contribuind astfel la creşterea calităţii vieţii poporului irlandez.
El foloseşte o structură piramidală pentru a simplifica factorii care prejudiciază competitivitatea la scară naţională. Metodologic, se face distincţie între elementele care stau la baza elaborării politicilor în relaţie cu mediul de afaceri, infrastructura fizică şi cea de cunostinţe; condiţiile esenţiale ale competitivităţii şi creşterea durabilă. Propunerile de politici publice sunt fundamentate cu ajutorul sistemelor de evaluare a condiţiilor esenţiale ale competitivităţii, care au la bază 140 de indicatori relevanţi pentru performanţă în afaceri, productivitate, ofertă de forţă de muncă calificată şi preţuri/costuri pentru încurajarea afacerilor. Securitatea mediului, a energiei şi alimentare nu rămân valori sacrificate. Ele îmbracă avantajele competitive prezente şi le proiectează forţa în viitor.
Rapoartele anuale de progres ale competitivităţii naţionale se concentrează pe principalele provocări şi soluţii pornind de la comparaţia cu alte 16 state ale lumii şi de la cele mai bune practici în domeniu.
Competitivitatea: un drum lung pentru a prinde UE din urmă
Inovaţia instituţională pare atractivă. România nu dispune de un organism public specializat în problemele competitivităţii, ci de o pleiadă de consilii interministeriale, instituţii şi strategii fracturate care au avut un impact mai degrabă aleator asupra întregii economii. Amintesc doar câteva exemple de planuri şi programe sectoriale, cu care putem construi un veritabil Turn Eiffel de documente programatice, impozant dar nevizitat de către mediul privat de afaceri:
*
Planul sectorial pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare în Industrie 2006-2008 (coordonat de Ministerul Economiei şi Finanţelor);
*
Programul naţional de creştere a competitivităţii produselor industriei româneşti (coordonat de Ministerul Economiei şi Finanţelor);
*
Planul Naţional pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2004-2006, respectiv 2007-2013 (coordonat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului);
*
Strategia Naţională de Export 2006- 2009 (coordonată de Consiliul de Export şi administrată de către Ministerul pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale);
*
Integrarea României în UE aduce un element de relativă noutate în preocupările Guvernului României: elaborarea Planului de Dezvoltare Naţională pentru 2007-2013 (PND 2007-2013) ca strategie agregată de dezvoltare naţională pe termen lung, coerentă şi comprehensivă, în corelaţie cu resursele disponibile. Prima sa prioritate s-a canalizat pe creşterea economică şi competitivitate. Ţinta sa strategică constă în reducerea cu 10 puncte procentuale a diferenţei PIB/locuitor faţă de media UE până în 2013.
*
Planul Naţional Strategic de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (coordonat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale).
*
PND a stat la baza elaborării Cadrului Naţional Strategic de Referinţă (CNSR 2007 - 2013), incluzând acel mix de politici aprobate în PND care pot fi finanţate cu resurse financiare europene - compatibile cu ariile de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Din cele 7 programe operaţionale sectoriale, unul vizează "Creşterea competitivităţii economice" (POS-CCE, 2007 - 2013). Obiectivul său este creşterea productivităţii economiei româneşti cu o medie procentualăa anuală de 5,5%, reducându-se astfel diferenţele care apar faţă de productivitatea medie din UE. Luând în considerare faptul că viteza productivităţii europene este estimată anual la circa 1% până în 2013, obiectivul POS-CCE va permite României să atingă 55% din productivitatea UE în 2013.
*
Programul Naţional de Reforme al României pentru perioada 2007-2010 (PNR - coordonat de Departamentul pentru Afaceri Europene), elaborat în contextul Strategiei Europene pentru Creştere şi Ocupare (Strategia Lisabona Revizuită - SLR), oferă cadrul de integrare a politicilor pe palierele macroeconomice, microeconomice şi ocuparea forţei de muncă. Perioada de raportare este foarte scurtă, iar monitorizarea gradului său de execuţie este inexistentă până la momentul actual.
UE oferă într-adevăr un cadru rezonabil şi relativ liberal pentru a concura, dar nu oferă strategii de dezvoltare rapidă gata făcute. Planurile şi programele naţionale actuale, în mare parte solicitate de UE, nu pot înlocui o strategie naţionala a competitivităţii pe termen lung, revizuibil anual, aici fiind punctul în care eforturile postaderare trebuie să se concentreze.
Cuvinte cheie: crestere economica
